După ce agresorii anihilau fizic și psihic victimele prin șocul bătăilor la comun și al torturii individuale, îi anunțau că e momentul să renunțe la vechea personalitate. Ca să poată fi eliberați din închisori, deținuții aveau obligația de a-și face „demascarea”. Aceasta era cerută de Securitate, care avea nevoie de informații suplimentare pentru a-i aresta pe toți cei care acționau și gândeau împotriva regimului.

 

Demascarea exterioară

„Comitetul” de agresori amenința victima pentru a obține orice fel de informații despre activitatea dusă împotriva regimului. Agresorii confruntau datele primite cu cele aflate din demascările altor deținuți sau din conversațiile purtate de deținuți în etapa de împrietenire. Refuzul de a vorbi ducea la sporirea violențelor. Odată ce victimele începeau să vorbească, erau obligate să dea declarații în scris, într- un birou improvizat de conducerea închisorii pentru Eugen Ţurcanu într-o cameră alăturată - camera de baie.

 

Demascarea interioară

După informațiile scrise, victima era forțată să se dezică de familie, valori, credință și prieteni în fața tuturor, prin batjocorirea verbală a părinților, fraților, prietenilor și profesorilor, dar și prin blasfemii. Pentru a scăpa de torturi, unii deținuți erau nevoiți să inventeze situații care să puncteze decăderea morală a celor dragi, ceea ce ducea la puternice șocuri psihologice în rândul acestora.

 

 

 

LITURGHIILE NEGRE

 

„Se fac pregătiri pentru săvârşirea unor ritualuri satanice. Se împart rolurile şi sunt fericit că am fost ales pentru a fi asinul din Duminica Floriilor, purtător al celui jertfit pe cruce. Nici nu se putea o pedeapsă mai uşoară. Am fost sortit să fiu asinul pe care în Duminica Floriilor din 1951, Iisus Piteşteanul a intrat călare în Ierusalimul din Camera 4 Spital. N-au lipsit nici spinii aduşi de gardieni, nici bâtele care au înlocuit ramurile înverzite de salcie şi n-a lipsit nici judecata lui Ponțiu Pillat din Piteşti, care l-a osândit la răstignirea în batjocură pe hârdăul cu excremente. Şi toate acestea pe fondul înjurăturilor şi cântecelor obscene. Cu scârbă mare s-a urlat Să se răstignească! Fiecare ne-am dorit însă propria răstignire, intrarea în neființă cu orice preț, chiar acela, suprem, de pierdere a mântuirii sufletului.”

Mihai Buracu

 

 

„Se apropiau Paştile unui nou an sub cerul demascărilor de la Piteşti (1951). Observam cum cei din partea adversă începură să organizeze scene - scene din ce în ce mai blasfemiatoare - la adresa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare. Se proferau cuvinte din cele mai scârboase posibile, scene care profanau tot ce este sfânt în chipul cel mai dezgustător, iar noi cei de la izolare trebuia să ne închinăm în fața lor şi să repetăm expresii de domeniul absurdului. Dacă Paştile lui 1950 au fost sub semnul chinurilor fizice, celor din 1951 li s-a adăugat degradarea morală dusă până dincolo de limita inimaginabilului.”

Aurel Vișovan