Ștefan Davidescu a ajuns în camera 4-spital în primăvara lui 1950, într-un moment de acalmie a torturilor. Eugen Țurcanu crease în această celulă o adevărată „școală de cadre” în care tinerii trecuți prin demascări urmau să își însușească ideile marxiste.

Ștefan a colaborat la gazeta de perete din cameră, le-a citit colegilor din cărți marxist-leniniste și a cântat alături de ei cântece comuniste. După un timp, în cameră au fost aduși 14 deținuți, printre care și Costache Oprișan și Cornel Pop. Aceștia urmau să fie noile victime, la bătăile cărora a trebuit să ia parte și Ștefan. Chiar dacă a încercat să simuleze loviturile, teama de a nu trece din nou prin toată seria de torturi, l-au făcut să lovească de-a binelea. Accentuarea căderii sufletești i-a provocat insomnii, iar puținele ore se somn erau marcate de coșmaruri din care se trezea țipând.

Pentru o scurtă vreme, a scăpat de atmosfera din 4-spital pentru că a fost însărcinat de administrația închisorii să confecționeze o machetă a clădirii, ocazie cu care a intrat în majoritatea încăperilor penitenciarului. Revenit în celulă, a luat parte la ritualurile de blasfemie petrecute de Crăciun, în 1951, în care victimele au fost forțate să se împărtășească cu urină și fecale. Ulterior a activat în comitetul de agresori, având rolul de a nota declarațiile celor care treceau prin demascări.