Transferat de la Craiova la Pitești în iunie 1950, după respingerea recursului, Nicolae Purcărea a fost repartizat la camera 1-subsol, unde își amintea că a găsit „o armonie nemaipomenită”. S-a reîntâlnit cu vechi prieteni sau a cunoscut oameni pe care a ajuns repede să-i admire, precum Costache Oprișan, fostul șef pe țară al Frățiilor de Cruce. Ziua spuneau rugăciuni, se învățau unii pe alții în diferite domenii sau luau lecții de limbi străine. Iar în fiecare seară era rândul unuia dintre ei să povestească o carte sau un film.

Nicolae Purcărea îi simțea pe ceilalți ca pe niște frați aflați, ca și el, în suferință, dar și în luptă împotriva comunismului. Auzea uneori țipete, însă își spunea că probabil sunt persoane care tocmai au fost arestate și cunosc acum torturile specifice anchetei. El însă trecuse demult de acest moment și nu-i mai rămăsese decât să-și ispășească condamnarea.