După eliberare, viețile deținuților politic au continuat să fie afectate de stigmatul de „pușcăriaș”, iar aceștia s-au aflat constant în vizorul Securității.

Până în 1989, deținuții politic au fost permanent urmăriți prin filaj, interceptarea corespondenței, ascultarea telefoanelor sau instalarea de microfoane în locuință. Mai mult, unii dintre ei au fost constrânși să devină informatori, ofițerii de Securitate exploatând nesiguranța cauzată de trauma anilor de închisoare și recurgând la șantaj sau amenințări.

Studenți la momentul arestării, majoritatea celor trecuți prin demascările din Pitești au încercat să își finalizeze studiile, însă în cele mai multe cazuri acest lucru nu a fost posibil. Prin urmare, au fost obligați să lucreze în posturi sub calificarea sau competențele pe care le aveau.Refacerea vieții personale a fost și ea dificilă din cauza etichetei de deținut politic.

În cazul celor care au reușit să-și întemeieze o familie, soțiile au fost supravegheate de Securitate, iar copiii, în unele cazuri, nu au putut să studieze în instituțiile dorite, sau au fost dați afară din școli. Alți deținuți, din cauza torturilor suferite în închisoare, nu au mai putut avea copii.

Aspecte din cadrul întâlnirilor membrilor „grupului subversiv” - Securitatea a considerat pozele de la nunțile și botezurile unui grup de prieteni, foști deținuți din Târgu Ocna (unii trecuți și prin Pitești), drept dovezi ale continuării activității anticomuniste în libertate. Un cărucuior pentru copil, primit în dar, a fost interpretat ca „ajutor legionar”. Au fost condamnați în 1959 la pedepse între 5 ani și muncă silnică pe viață.