În timpul torturilor, foarte puțini deținuți se puteau împotrivi agresorilor. Cei puțini care refuzau să lovească erau bătuți până la leşin. Cei care loveau cu milă erau torturați pentru lipsă de hotărâre până când cedau. Dar fiecare astfel de gest mărunt era sesizat de victimă.Dan Lucinescu era obligat să frece pardoseala alături de alți colegi, stând în patru labe, printre loviturile de ciomege ale plantoanelor. Unul dintre agresori i-a cerut lui Neculai Popa să se urce în spinarea lui Lucinescu. În ciuda riscurilor foarte mari, Popa a făcut eforturi să nu fie o povară foarte grea şi se ridica pe vârfuri din când în când, pentru a uşura greutatea. Astfel de gesturi mici întăreau convingerea deținuților că nu toată lumea s-a dezumanizat.

Printre puținele forme de rezistență care puteau fi practicate de deținuți se număra şi reținerea de a face foarte mult rău, odată ajuns în tabăra agresorilor.

Ştefan Davidescu își amintește cum el şi colegii lui de lot au fost anihilați încă de la prima bătaie generală:

„Mozaicul „ringului” care fusese întreținut curat devenise acum o baltă sângerie, în care zăceau fără cunoştință în diferite poziții şi direcții majoritatea dintre noi, cei cincisprezece [...] Dădeau semne de viață atunci când erau „încercați” cu şuturi în coaste. Nimeni nu scăpa nici cel mai vag geamăt, ca să evite o altă grindină de lovituri.”

După bătaia generală, a urmat şmotrul - obligarea victimelor să spele încontinuu pardoseala, sub loviturile de bocanci ale agresorilor. În timp, Davidescu a observat că o pereche de cizme îl ocolea în mod intenționat de fiecare dată. Când şi-a ridicat privirea pe furiş, l-a identificat pe cel care nu îl lovea niciodată: Viaceslav Holdevici, unul dintre liderii agresorilor.