Tinerii care au trecut prin bătăile și demascările din închisoarea Pitești au avut reacții diferite, în funcție de construcția sufletească, de puterea de rezistență, dar mai ales de gravitatea și durata torturilor. Rezistența era aproape imposibilă. În funcție de context, unii au devenit informatori, alții plantoane (supraveghetori) sau agresori pentru noii veniți. Cu toate acestea, au existat și cazuri rarisime de rezistență, în special în ultimele loturi intrate în acțiunea violentă.

 

 

Cornel Pop este unul dintre studenții fruntași legionari din zona Ardealului, care a fost torturat luni de zile pentru bogata sa activitate anticomunistă. A încercat să se împotrivească fizic, dar bătăile l-au lăsat fără carne pe fese, i-au rărit și i-au schimbat culoarea părului. A cedat violențelor și a devenit informator și apoi agresor în mai multe camere din închisoare. Eugen Ţurcanu, care l-a folosit ca ajutor după ce l-a torturat personal, l-a considerat „un caracter neprefăcut, inteligent și cu putere de judecată [...] nu are trăsături de ticălos”.A fost condamnat la moarte în procesul Ţurcanu și executat în decembrie 1954, la doar 30 de ani.

 

 

 

„Până acum am fost victimă . . . De acum înainte mi se contura în față neagra şansă de a fi părtaş la distrugerea sufletelor altora. Din oameni devotați şi cinstiți, prin acțiunea mea trebuia să devină trădători, răufăcători, spioni împotriva lor înşişi.

 

Doamne, cât aş fi dat să rămân pe loc şi să fiu torturat în continuare . . . Ziceam acestea în gând în momente de luciditate, dar pus la încercare n-aş fi rezistat.”

Octavian Voinea

 

 

 

„M-au dus la hârdăul de murdării:

- Botezați-l!

[...]

M-am îngrozit de atâta răutate, de atâta umilință. Atunci, ceva s-a rupt în sufletul meu şi n-am mai fost eu. Nu mai simțeam nici durere, nici teamă, parcă trăiam în altă lume. Durerile mele nu mai erau ale mele. Devenisem insensibil. Nu mai auzeam gemetele altora, nu mai vedeam sângele ce țâşnea din alții.

 

Trăiam şi nu trăiam. Eram eu şi nu mai eram.Şi mă afundam tot mai adânc în beznă, în neştire, în neființă. Nu mai ştiu cât m-am chinuit aşa. Peste mult timp mi-a zis Ghiță Reus, colegul de lângă mine, că ajunsesem ca după ce spălam hârdăul de murdării, să beau apă din el.”

Nicolae Purcărea