Fiecare aspect al zilei fusese transformat într-o tortură. Ștefan și cei din grupul său erau obligați să stea ore în șir în poziție fixă: în fund, cu mâinile în jurul gambelor și privirea fixată pe vârful picioarele. Nu aveau voie să scoată vreun sunet sau să schimbe priviri: la cea mai mică abatere erau loviți de plantoanele care îi supravegheau.

De asemenea, erau forțați să frece mozaicul de pe podea mergând în genunchi și ducând în spate câte un agresor care îi lovea. În timp ce curățau spațiile dintre paturi, ceilalți deținuți trebuiau să îi lovească cu picioarele în abdomen. Urmau apoi fandări sau obligația de a sta într-un picior până la extenuare, fiecare cedare reprezentând un pretext pentru a fi din nou bătuți.

Chiar și masa era o tortură: atunci când nu li se turna terciul fierbinte pe gât, erau siliți să îl mănânce întinși pe burtă, cu mâinile la spate, iar fețele li se afundau în mâncare și se sufocau. La final, erau forțați să guițe sau să se muște de nas.