În 1943, familia sa a suferit o grea pierdere: Ioan Davidescu a murit, iar Ștefan, la 16 ani, a trebuit să își asume rolul de cap al familiei, fiind cel care trebuia să se îngrijească de mama sa, Carmen-Silvia, precum și de frații lui: George, în vârstă de 13 ani, și Ion, de numai șase săptămâni.

Lipsurile materiale și situația familială dificilă nu l-au împiedicat însă să își păstreze notele bune, fiind unul dintre elevii de frunte de la cel mai bun liceul ploieștean – „Sfinții Petru și Pavel”.

În 1944, alături de mama și de frații săi, s-a refugiat într-o comună prahoveană, departe de orașul natal care devenise ținta predilectă a bombardamentelor anglo-americane. O parte însemnată a localității a fost distrusă sau incendiată – din fericire, locuința lor de pe strada Democrației, în Ploiești, nu suferise avarii semnificative, așa că, după 23 august, au putut să se întoarcă în casa lor. Orașul nu mai era însă același – mai mult, pe străzile sale apăruseră acum tancurile și uniformele Armatei Roșii.